Se poate cu taxi spre cer?

alotaxi

Se poate cu taxi spre cer?

Domnilor de la Taxi, citiți randurile urmatoare. Cititi-le cu atenție și meditati la ele.

Ca sa va fie mai ușor va spun atât: aceste rânduri redau o parte din rugăciunea de sfințire a Templului lui Solomon, templu ridicat din porunca si dupa planurile Domnului. Asa a binevoit Dumnezeu ca noi oamenii sa ne adunam in biserici la rugăciune, pentru ca rugăciunea multora este mai valoroasă decât a unuia singur. Templul lui Solomon a fost o construcție mareață, o adevărată minune a timpului respectiv. Oare din lumea întreagă pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziție nu putem să-I ”returnăm”, ”ale Sale dintru ale Sale”, nu pentru El, ci pentru noi: o Casă vrednică de întâlnire?

De ce nu vreți să cântați, spre exemplu: ”Un taxi spre cer?” Oare voi vă smeriți în cămăruțe sau  în săli de cămin cultural? Tocmai voi, care înțelegeți ce înseamnă mulțimea și magicul dar care-i electrizează pe cei prezenți, tocmai voi …!

Citiți, așadar!

  1. Si acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, sa implinesti ceea ce ai grait cu robul Tau David, tatal meu, zicand: „Nu-ti va lipsi niciodata inaintea Mea un urmas, care sa sada pe tronul lui Israel, daca fiii tai isi vor pazi drumul lor, purtandu-se asa cum te-ai purtat tu inaintea Mea!”
    26. Si acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, fa sa se adevereasca cuvantul Tau care l-ai grait cu robul Tau David, tatal meu!
    27. Oare adevarat sa fie ca Domnul va locui cu oamenii pe pamant? Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau;
    28. Insa cauta la rugaciunea robului Tau si la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Asculta strigarea si rugaciunea lui cu care se roaga astazi;
    29. Sa-ti fie ochii Tai deschisi ziua si noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: „Numele Meu va fi acolo”; sa asculti strigarea si rugaciunea cu care robul Tau se va ruga in locul acesta.
    30. Sa asculti rugaciunea robului Tau si a poporului Tau, Israel, cand ei se vor ruga in locul acesta; sa asculti din locul sederii Tale cel din ceruri, sa asculti si sa miluiesti.
    31. Cand cineva va gresi impotriva aproapelui sau si i se va cere juramant ca sa jure si pentru juramant ei vor veni inaintea jertfelnicului Tau la templul acesta,
    32. Atunci Tu sa asculti din cer si sa faci judecata robilor Tai, sa osandesti pe cel vinovat, intorcandu-i in capul lui fapta lui, si sa scapi pe cel drept, dandu-i dupa dreptatea lui!
    33. Cand poporul Tau Israel va fi batut de dusman, pentru ca a pacatuit inaintea Ta, si ei se vor intoarce la Tine si se vor marturisi numelui Tau aducand rugaciuni si cereri in acest templu,
    34. Atunci Tu sa asculti din cer, sa ierti pacatul poporului Tau Israel si sa-l intorci in pamantul pe care l-ai dat parintilor lor!
    35. Cand se va incuia cerul si nu va fi ploaie, pentru ca ei au pacatuit inaintea Ta, si Iti vor aduce rugaciuni in locul acesta si vor marturisi numele Tau si se vor intoarce de la pacatul lor, caci Tu i-ai smerit,
    36. Atunci Tu sa asculti din cer si sa ierti pacatul robilor Tai si al poporului Tau Israel, aratandu-le calea cea buna pe care sa mearga, si sa trimiti ploaie pamantului Tau pe care l-ai dat poporului Tau de mostenire!
    37. De va fi foamete pe pamant, de va fi ciuma si boala molipsitoare, de va fi vant dogoritor, uscaciune, lacusta, omida, dusmanul de il va stramtora in portile cetatii lui, de va fi orice necaz sau orice boala,
    38. Orice rugaciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, cand ei isi vor cunoaste mustrarea cugetului lor si isi vor intinde mainile lor la templul acesta,
    39. Tu sa asculti din cer, din locul sederii Tale, si sa miluiesti; sa faci si sa dai fiecaruia dupa caile sale, dupa cum Tu cunosti inima lui; caci Tu singur stii inima tuturor fiilor oamenilor;
    40. Pentru ca sa se teama de Tine toate zilele, cat vor trai pe pamantul pe care l-ai dat parintilor nostri!
    41. Chiar strainul, care nu este din poporul Tau Israel, de va veni pentru numele Tau din pamant departat,
    42. Caci se va auzi de numele Tau cel mare si de mana Ta cea puternica si de bratul Tau cel intins, si el va veni si se va ruga la templul acesta,
    43. Sa-l ascuti din cer, din locul sederii Tale, si sa faci tot ceea ce strainul Iti va cere tie, pentru ca sa stie toate popoarele pamantului de numele Tau, sa se teama de Tine, cum se teme poporul Tau Israel, si sa stie ca numele Tau este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!

 

Publicat în Ortosofia | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Domnul ”Atac la persoană”- mai cunoscut ca Remus Cernea -, între laic și profan, pe firul rupt al Ariadnei

gargauni

Ofer cititorului acest articol, din nou, într-o variantă adăugită cu câteva explicații. Motivația și justificarea acestui fapt ține, în primul rând, de repetarea condițiilor: pe de o parte, noile atacuri teroriste, și, pe de alta, insistența demnă de o cauză mai bună cu care Remus Cernea încearcă să promoveze anumite interese stânjenite de morala creștină. Drept urmare, domnia sa se concentrează asupra Bisericii majoritare nădăjduind ca va determina reacții negative in rândul credincioșilor ei. Tactica sa nu este una complicată. Pentru cineva care-l urmărește atent este ușor de observat apelul sau consecvent la acuzația de atac la persoană. Propun cititorului să urmărească atent dezbaterile la care participă Remus Cernea. Invariabil, preopinenții săi vor fi acuzați de atac la persoană ori de câte ori rămâne fără argumente. Și, dac-ar fi să-i dăm un supranume, cel mai potrivit ar fi, pornind de la stilul său, acela de ”domnul Atac la persoană”

Vreau dintru început să subliniez faptul că aceste rânduri au fost provocate. Ele nu se doresc a fi un atac la persoana domnului Remus Cernea. Vorbeam despre o provocare; într-adevăr aceasta a venit ca urmare a unuia din multele articole prin care acesta, sub masca afirmării dreptului la libertate de conștiință, atacă religia. Articolul la care fac referire a apărut pe platforma Voxpublica și se intitulează, extrem de stufos: ”Răspunsul potrivit la violența adusă de fanatism și îndoctrinare religioasă este întărirea și extinderea libertăților în democrațiile noastre laice”

 Evident, considerațiile pe care le voi face asupra articolului domnului Cernea n-au nimic de-a face cu instituția media mai sus menționată.

În economia acestui articol voi folosi, acolo unde este cazul să redau în întregime spusele domnului Cernea, semnele citării și formatul de text ”cursiv neboldit”. Celellate referiri precum și comentariile la ideile autorului pot fi consultate comparându-se cu textul în cauză, la adresa: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/raspunsul-potrivit-la-violenta-adusa-de-fanatism-si-indoctrinare-religioasa-este-intarirea-si-extinderea-libertatilor-in-democratiile-noastre-laice-110824.html

Dezacordul de idei ori așa-zisa ‘ofensă’ adusă unor dogme religioase nu poate legitima nicicum violența. Valorile democratice, modernitatea, drepturile și libertățile fundamentale reprezintă temelia unei societăți deschise care exclude recursul la acte de barbarie și terorism. Or, într-o lume liberă este recunoscut dreptul de a emite opinii critice și chiar de a persifla orice. De altfel, nu se poate clădi o lume liberă fără libertatea de exprimare și fără libertatea presei.”

Sunt de acord cu domnul Remus Cernea, atunci când afirmă că trebuie exclus orice apel la barbarie și terorism. Sigur, nici nu puteam, în această problemă, să fiu de altă părere. Mă despart însă, radical, de domnia sa atunci când este vorba de interpretarea unor noțiuni pe care le folosește, cred eu, intenționat în scopul de a face unele corelații nepotrivite cu religia și cu adevăratul sens al acesteia.

Suntem învățați – a intrat în limbajul comun – să folosim extensiv noțiunea de religie pentru toate manifestările de tip religios. Se știe, însă, că religia – în adevăratul sens al cuvântului – presupune o legătură personală cu divinitatea, legătură exprimată într-o formă care exclude orice conotație de natură violentă. Credința religioasă înseamnă iubire necondiționată sau, oricum, străduința constantă spre împlinirea acestui scop.

”Ofensați de critică s-ar putea simți toți cei care dețin o formă de putere, fie că e vorba de politicieni, fie că este vorba de lideri religioși. Astfel că a reprima dreptul de a critica și a suprima până și satira înseamnă a anula toate valorile pe care de întemeiază democrația modernă. Iar fiecare jurnalist care își pierde viața atunci când își desfășoară activitatea este un adevărat erou al democrației.”

Continuă domnul Cernea referindu-se la cei care dețin puterea, în principal, la liderii politici și religioși arătând că aceștia, în cadrul unui climat de intoleranță față de critică și satiră, ar putea reacționa violent, fapt care face necesară cultivarea unei atitudini de toleranță față de orice nu ne convine. Domnul Cernea, care știe că imaginile au o putere deosebită, își suplinește sărăcia ideilor cu pozele ziariștilor uciși în mișelescul atentat de la Paris. Orice om cu inimă, privindu-le chipurile, n-are cum să nu fie afectat de felul în care aceștia au murit. Orice om normal nu poate face altceva decât să înfiereze terorismul și intoleranța acestora. Asta nu înseamnă,  totuși, că orice fel de moarte te face direct erou. Da, de acord, iubitorii acelui stil de a face presă pot să-i considere eroi, conform tiparului lor de a fi. Societății, în general, nu cred că trebuie să-i fie servite astfel de modele, nici măcar atunci când vorbești de libertatea presei sau de libertatea de expresie. Pe noi, ceilalți, ne înspăimântă ambele fațete ale intoleranței și batjocurii: atât fundamentalismul fanatic religios, cât și batjocura neghioabă și blasfematoare, ascunsă în spatele libertății de expresie. Știe oricine că, în ultimă instanță, mobilul este banul și audiența.

”Nu este vorba acum de o luptă între religii (creștină și musulmană) și nici nu trebuie blamat islamul pentru atentatul din redacția publicației Charlie Hebdo de la Paris, ci asistăm la o confruntare între societatea deschisă, democrația laică și lumea liberă pe de o parte și fundamentalismul religios și fanatismului care generează terorismul și ororile cumplite produse de promotorii unor diverse forme de totalitarism și a unor organizații precum Al Qaeda și ISIS, pe de altă parte.
Eforturile serviciilor de securitate și ale poliției sunt importante și o serie de atentate ar fi fost dejucate recent. Aceia care au plănuit și executat crimele barbare de astăzi trebuie să fie prinși și aduși în fața justiției. Cheia principală de abordare a unor astfel de acte teroriste nu este însă cea de securitate. Nu se va rezolva pe fond niciodată această problemă doar printr-o eventuală întărire a măsurilor de securitate întrucât acestea vor privi doar efectele violente ale fundamentalismului religios.”

Soluția problemei, în opinia mea, este, în primul rând de natură educativă, iar, în această direcție, au foarte mult de învățat și cei care nu înțeleg ce înseamnă religie în adevăratul sens al cuvântului. Intră în categoria beneficiarilor acestui tip de educație, în egală măsură, atât cei religioși, cât și ateii de toate tipurile. Domnul Cernea, mult prea grăbit să-și împlinească anumite scopuri, uită să se refere la confrații săi de crezuri, idealuri și moravuri. Tocmai de aceea el vorbește despre o democrație laică, idee des întâlnită la prietenii săi, ca și cum ideea de laic ar exclude religiosul. Pentru un observator atent, aici este cheia înțelegerii acestui mecanism infam de falsificare și mutilare a conștiințelor. Se induce oamenilor aceasta dihotomie laic – religios, o împărțire arbitrară și de rea-credință. Ideea de laic nu presupune lipsa valorilor religioase, ci doar faptul că laicul nu ține de sacerdotal, de o anumită treaptă a clerului. Confuzia este întreținută cu scopul vădit de a determina oamenii să creadă că unele progrese ale societății s-au întâmplat fără aportul religiei sau al oamenilor religioși.

Desigur, exemplele anumitor personalități cu puternică notă antireligioasă, pot constitui argumente că de multe ori oamenii religioși au mai greșit. Nu trebuie uitat faptul că, tot așa, au existat personalități extraordinare care, în numele religiei, au făcut istorie în toate domeniile principale ale vieții, inclusiv în cel științific. Noi știm că Europa este edificată pe fundamente creștine și că a-i răpi aceste baze, înseamnă a o desființa. Europa nu înseamnă doar consumism și piață comună, înseamnă și valori comune, valori nepieritoare.

Soluțiile domnului Cernea la problema terorismului, îmi pare rău să o afirm, sunt subsumate unui interes particular, din păcate. Este vorba de acel interes pregnant, evident mai cu seamă în aceste zile – eliminarea orei de religie din școlile de stat și introducerea unor ore de etică seculară.

Ciudat și contradictoriu fel de a propune soluții! Pe de o parte, se condamnă lipsa unei educații religioase tolerante; pe de alta se dorește înlocuirea educației religioase cu una seculară. Deducem de aici că nu primează interesul general, o soluție optimă a fenomenului, ci una sectară susținută, atât deschis cât și ocult, de diverse persoane sau instituții nonguvernamentale specifice ateismului secular, numit, fără temei, și umanist.

Mai departe, după ce se războiește cu Apusul creștin, evidențiindu-i anumite racile, Domul Cernea vine, aici unde îl doare, spre creștinismul ortodox. Și, pentru a-și întemeia, oarecum, niște argumente, jignește fără rușine istoria popoarelor care au trăit în această parte a Europei. Potrivit domniei sale n-au prea existat intelectuali de anvergură prin părțile noastre, iar asta pentru că n-a găsit el vreo critică la adresa intoleranței ortodoxe. Parcă-l și văd pe domul Cernea în chip de vulpoi justificându-și neputința prin acreala strugurilor din vie!

”Problema reală, care este una de lungă durată, ține de modul în care va fi gestionată de către umanitate problema îndoctrinării religioase și a fanatismului, indiferent de dogma în numele căreia se recurge la acte abominabile. Europa a avut nevoie de secole de Renaștere și Iluminism pentru a înfrânge teocrația și fundamentalismul religios asumat, în trecut, chiar la nivel de politică de stat. A persecuta, a ucide, a recurge la violență în numele religiei îi revoltă astăzi și pe cei mai mulți dintre credincioși. Dar pentru a se ajunge la lumea liberă de acum, generații întregi de oameni care au prețuit gândirea liberă au trebuit să își asume riscuri și să lupte pentru ea. Enciclopediștii francezi, spre exemplu, pe parcursul secolului al XVIII-lea au fost supuși persecuțiilor unui regim cu alură teocratică și au fost nevoiți uneori să își publice operele în afara țării lor. Dar efectele sacrificiului lor s-au simțit ulterior pe plan mondial, democrațiile moderne fiind unele în care biserica este separată de stat. Bisericile occidentale, confruntate cu criticile și persiflările filosofilor, după o primă reacție violentă de reprimare a gândirii libere, au devenit treptat mult mai tolerante și au acceptat atât diversitatea religioasă cât și laicitatea statului. Dar acest proces de schimbare s-a întins pe parcursul unor generații.
Ecourile confruntărilor dintre democrația laică și biserică în lumea occidentală au ajuns în estul Europei doar ca o adiere. Biserica ortodoxă răsăriteană nu a avut de înfruntat o critică masivă din partea unei intelectualități care să susțină manifest și consecvent laicitatea pentru că o  intelectualitate de acest fel nu prea a existat. Astfel că legăturile dintre biserică și state au rămas relativ puternice până astăzi în țările cu biserici ortodoxe mari. ”

Beneficiar al libertății sociale și politice de după înlăturarea regimului comunist, domnul Remus Cernea refuză un alt aspect al acestei libertăți: cea religioasă. N-o face, însă, la modul direct și vădit. O face indirect prin încercarea de a face dintr-un fenomen fundamental, unul periferic. Unii prieteni ai domniei sale nu se feresc să afirme în diverse comentarii că acesta este principalul lor scop – eliminarea religiei din viața comunității.

A nu vedea și a nu înțelege faptul că ora de religie are o importanță extraordinară în dezvoltarea normală a individului și a societății, mi se pare, de departe, a fi cea mai gravă eroare. În cazul preopinentului nostru, nu suspectez doar o eroare datorată situării într-un unghi nefavorabil, de unde nu poți vedea adevărul, ci  văd chiar ceva programatic. Ar putea fi altfel, doar în condițiile în care acel unghi ar ține de sfera moralității,de  acolo de unde păcatul, viciul, sau patima – într-adevăr – chiar nu te lasă să vezi binele. Așa să fie, oare!?

Indiferent de ceea ce susțin acești oponenți ai religiei, realitatea arată că în condițiile unei maxime libertăți de expresie tineretul nostru și-a păstrat cumpăna. A invoca, penibil, că tineretul n-a fost influențat pozitiv pentru că încă sunt elevi care copiază la examene sau extemporale, mi se pare nu doar o lipsă de inspirație, ci chiar o prostie.

Domnul Remus Cernea justifică niște demersuri, într-o lume creștină și ortodoxă – într-o lume în care violența este condamnată fără nici un fel de dubiu -, cu argumente potrivite altor civilizații și credințe. El vine în spiritul acelor instituții media care vor să critice tocmai ceea ce menține în  echilibru o societate tot mai turmentată de informații contradictorii, servite ca breaking news – uri, și asta tocmai din dorința de a epata, de a câștiga audiență și, evident, bani. Mă întreb, dacă n-ar fi existat acest filon de morală cum am fi trecut peste toate bombele mediatice lansate în eter prin intermediul a tot felul de știri. Le știți, sunt sigur! Sunt acelea scrise cu litere de-o șchioapă, pe burtierele emisiunilor și care ar exploda într-o societate intolerantă. La noi, pentru că religia lucrează, acestea se dezumflă ca niște gogoși, ceea ce și sunt, la urma urmei!

Domnul Remus Cernea vorbește, în încheierea pledoariei sale, despre îndoctrinare. Este modul tipic prin care, el și amicii săi, vor să-i facă pe elevi să refuze religia. Uită acești domni, că elevii sunt mult mai deștepți decât au ei impresia. Îndoctrinarea, ca și fenomen, presupune izolarea cuiva într-un mediu izolat, acolo unde n-ar avea posibilitatea să asculte sau să învețe și alte opinii: în cazul nostru, alte discipline de studiu.

Nu poți să nu observi culoarea aței cu care este întărit acest argument! În școli, majoritatea disciplinelor țin de sfera materialist experimentală. Ora de religie vine și completează un gol, unul spiritual și, mai ales, ființial. A-l lipsi pe om de această componentă, înseamnă a-l deturna de la ”devenirea întru ființă”, la simplă existență, iar această ”devenire întru ființă” nu înseamnă, în acest caz, decât îndumnezeire.

Trecând peste toate aceste considerente, se impune o concluzie asupra adevăratului scop al articolului pe care l-am vizat. Această concluzie trebuie să țină cont de originalitatea argumentațiilor domnului Remus Cernea. În speță, este vorba despre același stil, cunoscut nouă, de navigare prin ape tulburi, insuficient luminate și voit învolburate. Pentru cineva neavizat în ceea ce privește perceperea ideii de ”religie” și de ”laic”, articolul ar putea părea rezonabil, iar intenția autorului una benignă. Grav este faptul că aceste demersuri lucrează asupra mentalităților. Voalarea voită a sensurilor și confuzia inerentă acestui act, ne demonstrează exact contrariul.

De ce trebuie, numaidecât, să se ”emancipeze statul” de orice legătură cu Biserica? Oare nu tocmai pentru a putea legifera orice?

Ce părere aveți? E bine, chiar așa, orice?!

Știți, probabil, la ce mă refer! Sa nu fie!

Publicat în Ortosofia | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Cum astupă Iisus gurile unora!

Evanghelia din Duminica Ortodoxiei

”Mai mari decât acestea vei vedea!”

sau:

Cum astupă Iisus gurile unora!

jesus-calling-philip-and-nathaniel

”A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”

Chemarea lui Filip la apostolat nu pare a fi una spectaculoasă. Iisus i-a zis: ”Urmează-Mi!”, iar Filip L-a urmat pentru că a simțit că asta-i era calea. Ce este, însă, important de înțeles de aici este faptul că Filip a devenit misionar. A simțit nevoia să propovăduiască, să găsească: ”a găsit pe Natanael”. Cei doi, desigur, aveau o preocupare comună: căutau. Natanael era, totuși, ceva mai greu de convins.

”Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.” Cât de important este acest pasaj pentru lamurirea multor cârcotași! Și Natanael era un cârcotaș: ”Din Nazaret poate fi ceva bun?” Bineînțeles, replica lui Natanael este una ”la prima vedere”. El știa din scripturi una și buna, că Mesia va veni din Betleem. Filip, care îl cunoștea i-a zis: ”Vino și vezi!”, iar aceste cuvinte merita a fi îngroșate. ”Vino și vezi!” este mesajul pe care ni-l adresează Hristos. Nu scrie nicăieri ”Crede și nu cerceta!”, ci: ”Vino și vezi!”

”Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti regele lui Israel. Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”

Natanael a venit și a văzut, s-a lămurit, ba, mai mult, i s-a lăsat deschisă calea spre cercetare și cunoaștere: ”Mai mari decât acestea vei vedea”!

 

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Unde este comoara voastra acolo este este si inima voastra

duminica_izgonirii_lui_adam

Unde este comoara voastra acolo este este si inima voastra

Ce este cu adevărat comoara noastra, avuţia noastră cea mai de preţ?

Comoara înseamnă multe. Inseamnă preocuparea nostra cea mai importantă, inseamnă pasiunile noastre, inseamnă, in ultima instanţă, raţiunea noastră de a exista. Cu cât suntem mai materialisti, cu atat si comoara nostră este mai pieritoare, ne defineste doar pentru un timp al risipirii.

Sufletul este comoara noastra, hrana pentru suflet este comoara

Ce se intamplă când această comoară, această pasiune mistuitoare se rezuma la ura?

Unde este comoara voastră acolo este și inima voastră!

Astăzi, ”Duminica lăsatului sec de brânză” sau ”a izgonirii lui Adam din rai”.

Piatră de hotar în rânduiala creștinească a pregătirii pentru Jertfa și Învierea Domnului, duminica de astăzi face începutul perioadei postului propriu-zis. Pericopa evanghelică, citită astăzi la Sfânta Liturghie ne vorbește despre iertare și angajare. Nu te poți angaja în împlinirea voii divine, în parcurgerea unui drum fără a intra pe el.  Drumul spre Dumnezeu, trece prin aproapele nostru: ”Dacă nu veți ierta greșelile fraților voștri, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta greșelile voastre!” În aceste cuvinte stă soluția rezolvării conflictelor și a urii. Sigur, această iertare nu trebuie privită ca ceva matematic, nici ca ceva necuantificabil, ceva de genul infinitului. Nu poți sta permanent în preajma răului din dorința de a împlini orice fel de iertare. Mântuitorul Însuși lămurește această dilemă, arătând când cineva trebuie privit, de la un moment-dat, ca un păgân și vameș.

Și ieri ca și azi, au existat și există oameni care se încadrează în aceleași tipare. Argumentul de forță al iertării poate păli atunci când răul devine patimă, când purtătorul său de mesaj își face din el, paradoxal, o comoară.

De ce o comoară? Înțelegem răspunsul din sentința de final a textului evanghelic citit astăzi: ”Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră!”

Ce este această comoară, cum trebuie ea înțeleasă? O putem înțelege la propriu, ca bogăție materială: bani, case, mașini și alte bunuri care ne leagă de viața de aici, un fel de legare de glie, o robie a rapacității și veșnicei nemulțumiri. O mai putem înțelege, însă, și ca pe o robie a pasiunii, a plăcerilor, a unilateralității care te scoate din comuniune. O atitudine și un stil de viață periculos. Sunt oameni care au trăit o viață doar pentru a colecționa capace de borcan sau cutii de chibrituri. Dar, oare cu cât mai rău este atunci când această pasiune unilaterală se concentrează spre ceva distructiv, conștient sau inconștient.

Am în minte, nu pot să-mi reprim această analogie, pe cei care turbează, efectiv, aflându-și plăcerea (comoara) doar  în atacarea credinței oamenilor.

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Lasă un comentariu

Duminica înfricoșătoarei judecăți

infrjud

Duminica înfricoșătoarei judecăți

In urma cu doua duminici, toți creștinii ortodocși au ascultat la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 25:

”31.        Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.

  1. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
  2. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
  3. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
  4. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
  5. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
  6. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
  7. Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
  8. Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
  9. Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
  10. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
  11. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
  12. Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
  13. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
  14. El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
  15. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”

Pentru cineva nedus la biserică semnificația acestei duminici este una destul de înspăimântătoare. Multora dintre semenii noștri le este teamă, privesc destul de încordați spre această idee. Ba, mai mult, unii, vrând să se scuture de această temere, chiar neagă, fie judecata, fie viața veșnică. Exista, de asemenea, și alt soi de oameni care trec cu prea mare ușurință peste aspectele teribile ale judecății, socotind-o ca pe un hotar care, inevitabil, va duce spre fericire; cum, de asemenea, există persoane care nu văd altceva decât iad, foc nestins și scrâșnirea dinților. Desigur, chiar Mântuitorul vorbește adesea despre chinurile veșnice și despre focul cel veșnic, iar în alte părți vorbește de ”gheena focului”, dar aceste pedepse, la fel de sigur, trebuie înțelese în corespondență cu starea omului de după înviere. Nu putem ști foarte exact care este natura chinurilor, cât de materiale, sau de metaforice sunt cuvintele care descriu această stare. Esențialul este că aceste chinuri vor fi însoțite de mustrări ale conștiinței, de lipsa posibilității de a te împărtăși de virtutea iubirii, precum și de experiența trăirii în prezența răului.

Cele două  poziții, la care făceam referire, reflectă, desigur, viziuni subiective dependente de felul de a fi al fiecăruia dintre noi. Mântuitorul prin Sfânta Evanghelie, mai concret, prin pericopa citită an de an la această zi, simplifică mult înțelegerea modului în care trebuie să viețuim. Nu trebuie să înțelegem prin această simplificare o golire de conținut, o edulcorare a adevărului, ci doar o reducere la esențe: faptele milei creștine.

Ce este important de știut din această pildă, este faptul că la judecata viitoare se vor prezenta toți oamenii, indiferent de credința lor religioasă, de credința lor ideologică, de crezuri științifice sau nu. Nimeni nu poate ocoli această instanță divină, iar de temut au a se teme cei care sunt incapabili de iubire. Am convingerea ca iubirea este singura virtute care ne poate salva din orice rău. Singurul care nu suporta iubirea este diavolul.

Mântuitorul spune în această pericopă evanghelică ceea ce vom auzi cu toții la vremea cea din urmă: fie o chemare la binecuvântare, fie o damnare. Vom fi separați în buni și răi, la porunca lui Dumnezeu, nu neapărat printr-o selecție divină, ci printr-o încercare a unui alt fel de labirint, a unui fel de tipar pe care ne putem mula doar dacă ne-am format așa cum trebuie, dacă avem ”materialul” necesar, adecvat acelei treceri. Nu poți intra, bun fiind, într-o lume a răului, nici rău fiind, într-o lume a binelui.

Publicat în Parohia | Lasă un comentariu

Ale cui sunt bombele conștiinței?

Am citit recent, în revista ”22”, un articol intitulat ”Bombele conștiinței”, un articol care, în contextul recentelor evenimente tragice din Franța, mi se pare a fi o încercare de înregimentare mimetică la celebrul curent ”Je suis Charllie!” Sar peste explicațiile de bun-simț prin care este evident că trebuie combătute cu toată energia actele criminale și, trecând peste considerațiile generale, aș dori să mă opresc asupra  primului paragraf dedicat de autor ”traseului conștiinței morale a teroristului ca individ”. Pornind de la evaluarea cauzelor care-l pot transforma pe un ”băiat obișnuit” într-un criminal sau terorist, domnul Cătălin Bogdan, autorul articolului, ajunge la concluzia, firească – mi se pare -, că explicația acestei transformări ține de o stare ”specială de anesteziere a conștiinței”. El ilustrează acest adevăr prin exemplul lui Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian.

Înainte de a găsi ”soluția” din concluzia articolului, autorul face o trecere în revistă a terorismului european, începând de la perioada pre-bolșevică și continuând cu ”Brigăzile roșii”, neonaziștii, teroriștii separatiști de sorginte sud-tiroleză, nord-irlandeză și bască, toate aceste mișcări cu caracteristicile lor ideologice sau separatist-naționaliste. Analizându-le, domnul Cătălin Bogdan întrevede, dincolo de cauzele invocate, și una care ține de un anume model cultural, ceva de genul haiducilor tradiționali, modelul unui Robin Hood modern. Pedepsirea ”bogaților nemiloși”, viziune a extremismului de stânga, nu este cu mult diferită de aceea a islamiștilor ultra-radicali  care-i pedepsesc pe ”infideli”

Începând de aici, autorul începe să își dezvolte argumentația intrând și mai mult în sfera religiosului. Tipologia identitară a omului ”superior”, care se vede situat dincolo de bine și de rău, a ”omului capabil să-și depășească mila și emoțiile obișnuite” capătă un ”patos ascetic”, subliniază autorul, cu tendințe spre martiraj. Este vorba, totuși, de un martiraj răsturnat care nu are rolul rezistenței la rău, ci este unul de acțiune, de înfăptuire a răului, fapt care n-are nicio legătură cu martiriul creștin. N-o să vezi un creștin kamikaze, iar asta pentru că sinuciderea este considerată a fi unul dintre păcatele cele mai grave. Violența, în opinia domnului Bogdan, în acest context, ține și de o  ambivalență a valorilor religioase și în care hermeneutica poate avea un caracter hotărâtor.

Până aici, dacă n-am lua în calcul elementul creștin, autorul pare a avea dreptate –  factorii evaluați fiind destul de obiectivi. Exemplul cu care continuă îmi confirmă, însă, o intuiție: invocarea textului „Nu am venit să aduc pacea, ci sa­bia”  nu subliniază  ideea de violență, după cum pare a insinua autorul ”bombelor conștiinței”. De fapt, nu doar contextul îndepărtat, ci și cel apropiat arată foarte clar că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, cum îl numim noi, nu îndemnă la violență, ci doar o profețește. Aici pare a fi un fel de nod gordian mai încăpățânat, în care puterea de desfacere nu are ascuțișul sabiei și în care mânuitorii, neputându-l desface, îl ignoră spunând că nu există. O citire cu mintea limpede, chiar fără mari cunoștințe hermeneutice, chiar fără experiența unor exegeze dedicate, duce la concluzia pe care am arătat-o, repet, a valorii profetice a textului. Mântuitorul a arătat aici că învățătura Sa va cunoaște împotriviri, că oamenii, inevitabil, se vor învrăjbi din pricina faptului că unii vor continua în experiența răului. Drept-urmare, mă despart, încă odată, de opinia domnului Cătălin Bogdan, că în aceste cuvinte ar fi putut exista o sămânță de ambiguitate care ar putea fi luată, conștient, de unii ca îndemn la violență. Nu neg, e adevărat că există mulți indivizi care din neatenție, din citarea sau citirea specifică sectelor, pot vedea și altceva, dar nici aceștia nu pot ajunge la extremism fără a fi ”anesteziați” dinainte de alte forme ale patologiei morale. Acest soi de citire și interpretare echivalează cu nebunia eludării sensului de negație din porunca ”Sa nu ucizi!”. E ca și cum n-ai vedea pe acel ”nu”, ori, mai sigur, ca și cum n-ai vrea să-l vezi. Desigur că violența poate fi stimulată și de o așa-zisă ”inflație de referințe la imperativele morale”, dar asta se întâmplă atunci când nu există și un bun exemplu, când cel care le propovăduiește nu crede în ele sau, mai grav, le încalcă. În rest, niciodată nu este suficientă predicarea binelui.

Apelul făcut la personajele dostoievskiene, dincolo de justificarea teoretică, mi se pare insuficient. Mobilul său este acela de a pune în lumină acea anesteziere a conștiinței, iar personajele marelui scriitor rus sunt resurse extrem de utile acestui demers; doar că, limitarea la exemplul lui Raskolnikov, precum și la acela al Marelui Inchizitor, nu reușește, totuși, să pună în valoare întreaga gamă de exemple demne de luat în seamă – ca avertisment sau model – din scrierile lui Dostoievski. Kirilov și  Stavroghin, pe de o parte, sunt surse ale răului, precum și Alioșa Karamazov sau Prințul Mîșkin, pe de altă parte, sunt exemple luminoase ale binelui și non-violenței. Cu alte cuvinte, scriitorul rus a avut capacitatea de a demonstra cât de mult rău pot produce moralele individualiste de tip autonom. Kirilov, apologetul sinuciderii, terorizat, de fapt, de frica morții și Stavroghin, cel care face apel la duhovnic doar pentru a-i zvârli în față: ”Psiholog blestemat ce ești ce ești!”, după care pleacă, mai mult decât probabil, să se sinucidă și el, sunt exemple ale nihilismului antireligios.

În aceeași încercare de a demonstra ”potențialul exploziv al religiei” ca sursă a violenței, domnul Bogdan ne pune în față exemplul lui Avraam, cel care acceptă să-l jertfească pe fiul său Isaac, insistând să vadă în această istorie un posibil pretext pentru o crimă pioasă. Îngrijorarea sa, privitoare  la posibilitatea unei manifestări contagioase a acestei întâmplări, mi se pare a fi, nu doar exagerată, ci chiar rău-intenționată. Nu cred că îi servește prea mult nici apelul la exegeza lui Kirkegaard. Filozoful danez vorbește, într-adevăr, despre un fel de suspendare teleologica a eticului și esteticului, pentru a se ajunge la stadiul religios – influență protestantă evidentă –,  dar eu cred că actul de credință al lui Avraam nu înseamnă suspendarea eticului, ci  o încredere puternică în Dumnezeu a celui care simte și speră că e doar o încercare. Nu știu cât de lămurit îi era lui Avraam sensul profetic și chiar didactic al jertfirii lui Isaac, dar este sigur faptul că nici Avraam și nici Isaac nu credeau în dorința lui Dumnezeu de a i se aduce jertfe umane. Isaac, potențiala jertfă, îl și întreabă, de fapt,  pe Avraam: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Iar Avraam, sperând, răspunde: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” Spuneam că această experiență este exemplară, scopul ei didactic fiind chiar o soluție pentru veșnicie: singura jertfă sângeroasă, care este și singura răscumpărătoare, justificată prin iubirea divină, este aceea a Fiului lui Dumnezeu. Tatăl, Cel care a oprit mâna lui Avraam, acceptă pentru Sine ce n-a acceptat pentru Avraam și, implicit, pentru noi.

Domnul Cătălin Bogdan insistă, pe mai departe, exagerând ”ambiguitatea condiției religioase a omului” care, sigur, poate fi valabilă în multe dintre religii, dar nu și în creștinism. Ținând cont de faptul că articolul citat nu a apărut într-o lume străină de creștinism, mi se pare că autorul, care nu a prea citit Noul Testament, nu tâlcuiește nici măcar Decalogul din perspectiva plinirii sale în mesajul lui Hristos din Predica de pe Munte. O călătorie cu mintea și cu inima pe muntele Moria, pe Muntele Sinai, pe muntele Tabor, ca și pe muntele Golgota, ne-ar fi cu mult mai utilă. Am vedea în acest pelerinaj credința lui Avraam, legea de pe muntele Sinai, pe izvorul legii, în slavă dumnezeiască, pe muntele Taborului, precum și desăvârșita iubire jertfelnică de pe muntele Golgota.

            Unde mai este loc de violență și de anesteziere?

            Convertirea adevărată nu înseamnă refugiu în fața relelor lumii, cum insinuează autorul, ci asumarea vieții în Hristos, ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!” – spune apostolul Pavel. Ceilalți care caută în credință doar un soi de refugiu, ca și toți ceilalți, au nevoie de preot, au nevoie de educație religioasă, și în biserici, dar și la școală.

            Nu, domnule Cătălin Bogdan! Un adevărat creștin nu poate spune ”je suis Charllie”! El poate spune că este alături de Charllie: că îl iubește, fără a-l aproba, dar nu-i cereți să fie de acord cu ceea ce-i este imposibil să accepte, dacă se mai dorește a fi creștin. Nu aici este sursa violenței! Nu în refuzul de a te conforma unor tendințe seculare conform cărora unii îți cer să ieși din casă pentru că doresc să rupă barajul.

            Referința la cazul Tanacu este și ea neinspirată. Se știe că acolo n-a prea fost vorba de acel obscurantism invocat și speculat de mulți. Întâmplarea nefericită a fost tot atât de ”violentă” pe cât este și tratamentul din spitalele noastre. Victima, cu mari probleme psihice, a fost, conform a numeroase mărturii, tratată și în spital iar, mai apoi, a fost trimisă la mănăstire ”să se roage ăia pentru ea”. Nu pun în discuție aici aspectele teologice ale citirii acelor ”molifte”, spun doar atât: ”anestezierea” s-a produs mai târziu, din partea celor care, dorind să prindă ”un subiect bombă”, au început, fără discernământ, să brodeze asupra acestui caz. Cazul Tanacu mi se pare un exemplu tipic de manipulare, un caz în care dorința de senzațional – iar asta nu are conotație religioasă – nu doar anesteziază, ci chiar ucide adevărul, și nu numai!

            În încheiere, vreau să lămuresc unele aspecte care țin de caracterul polemic, în parte, al acestor rânduri. Inițiativa scrierii articolului mi-a venit după ce am văzut cum domnul Cătălin Bogdan și-a argumentat ideile în așa fel încât pozițiile sale să fie undeva la granița dintre religie și ateism. Cele câteva idei clare, desprinse anevoios din argumentarea-i destul de stufoasă, nu indică deloc o intenție obiectivă, dimpotrivă! Sunt sigur că, daca ar dori să-mi răspundă, nu și-ar revendica intențiile din zona ateismului sau, oricum, nu s-ar recunoaște în tabăra ateilor militanți. Insistența cu care revine spre misiunea preotului ortodox și pe care o justifică prin argumentul majorității ortodocșilor, pare a nu mai fi valabilă atunci când unele racile ale diverselor religii nu mai sunt delimitate de creștinism, în general, nemaivorbind, bineînțeles, de ortodoxie. Faptul că există credințe de tip religios care, prin natura lor, se fac instrumente posibile ale violenței, nu îndreptățește pe nimeni să amestece lucrurile.

            Un alt motiv, al acestor rânduri, este constatarea că prin amestecarea  lucrurilor, a planurilor de referință, se dorește ca anumite sfere ale instituțiilor publice  să se derobeze de răspundere transferând-o, lipsit de onestitate, Bisericii. Este cazul deselor invocări ale lipsei de școli și spitale, lipsă pe care o leagă – ca nuca de perete – de construcția de biserici. Uită manipulatorii de azi că Biserica și-a făcut încă din vechime această datorie, făcând atât școală și medicină, cât și protecție socială. Multe dintre aceste obiective sunt împlinite și astăzi în cele mai diverse moduri. Otrava lucrează, însă, încet-încet, iar instrumentul injectării nu are scrupule, pentru că are interese.

            Să nu fie! Amin!

Pr. prof. Ioan Negoiță

Parohia Aliceni
Liceul Pedagogic ”Spiru Haret”, Buzău

Publicat în Parohia | Lasă un comentariu

De ce este absurda pretenția ateilor de a-l vedea pe Dumnezeu

Schimbarea-la-fata-a-Domnului-Iisus-Hristos-pe-Muntele-Tabor

”Tot cel ce iubește este născut din Dumnezeu și-L cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4,8)

Una din cele mai absurde și des-invocate pretenții ale unora dintre atei este aceea ca noi, credincioșii, să le explicăm de ce nu li se arată Dumnezeu pentru a-i lămuri, odată pentru totdeauna de existența Sa.  Degeaba le explici că acest fapt s-a putut realiza doar printr-un act chenotic, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea condiției umane. Dumnezeu, în ființa Sa, după natura Sa, nu poate fi văzut, odată, pentru că este spirit absolut, altădată, pentru că nimeni n-ar fi capabil să perceapă măreția Lui.  Câtă vreme nu poți privi spre soare, nesuportându-i strălucirea, spre Dumnezeu care este Lumina prin excelență, cum ai putea privi. Tocmai de aceea Mântuitorul, pe muntele Tabor, și-a arătat ucenicilor ”slava Sa pe cât li se putea”. Atunci cei trei apostoli, căzuți la pământ din pricina luminii Dumnezeiești, au putut vedea atât cât puteau suporta ochii lor. De aceea apostolul Petru, pătruns de acea senzație deosebită a prezenței divine, a exclamat: ”Ce bine este, Doamne, pentru noi să fim aicea”!

Pe de altă parte, experiența cunoașterii lui Dumnezeu este posibilă! Cu se poate face asta? Prin îndumnezeire pe calea iubirii.  Acest proces al îndumnezeirii nu trebuie privit ca ceva tehnic, ca ceva legat neapărat de niște etape bine precizate și obligatorii. Cheia ”arderii” acestor etape este curățirea inimii și experiența duhovnicească a iubirii. De aceea spune ucenicul cel iubit al Mântuitorului ca ”cel ce nu iubește, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.”

Într-adevăr, cei ce neagă existența lui Dumnezeu nu l-au căutat pe calea potrivită. Ei nu au iubirea cerută de Mântuitorul, iubirea lor este egoistă pentru că trece prin sine și se întoarce la sine. Ei nu pot iubi pe oricine. Nu-și pot iubi nici măcar pruncul din pântece pentru că nu-l văd și de aceea îl avortează, argumentându-și păcatul în numele dreptului asupra propriului trup. Dar cu dreptul asupra propriului suflet? Cu acesta cum rămâne? Cum L-ar iubi, așadar, pe Dumnezeu? Cum ar putea crede în El câtă vreme nu le place o altă ipostază  a  Acestuia, de Judecător.  De aici, din această dramă interioară se nasc atâtea sfâșieri, atâtea neînțelegeri și dușmănii. Orgoliul uman lipsit de iubire, narcisismul diabolic obstructiv și demobilizator, se constituie în tot atâtea piedici de înțelegere a faptului că știința și credința trebuie îngemănate în orice demers existențial.

Ioan Negoita

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Scurta radiografie a manipularii

mani

Scurta radiografie a manipularii

Nu mai este demult o noutate faptul că reperele morale impuse de religia creștină devin pentru unii obstacole care trebuie înlăturate. Dacă urmărim cu atenție cursul celor 25 de ani, de atunci de când instituțiile media au început să se dezvolte, au apărut, totodată, și diverse grupuri de interese care insistă să ne propună spre legalizare diverse rătăciri.  Toate acestea în spatele încercării de a ne convinge ”cât suntem noi de retrograzi” pentru că nu acceptăm anumite moravuri condamnate de legile divine.

……………

Drept urmare, s-a trecut la o altă dimensiune a luptei, aceea a apelului la diverse instanțe internaționale, invocându-se drepturile și libertățile omului. Ce n-au înțeles acești ”vajnici” luptători este faptul că nu te poți lupta cu o religie. Nici o instituție internațională nu poate și nu are dreptul de a modifica sau ataca fundamentele morale ale unei religii, cu atât mai puțin ale creștinismului, care stă la baza civilizației europene.

……………

Ora de religie, o armă formidabilă prin care morala creștină a biruit multe tentative de impunere a unor năravuri ca fiind ”vrednice de dorit”, a devenit ținta unor atacuri deosebit de violente. În acest scop, s-au atacat simbolurile religioase și prezența lor în spațiul public. Asta, ca și când majoritatea românilor ar fi fost atei sau agnostici. Invocarea faptului că prezența acestor simboluri i-ar discrimina, este contrazisă chiar de statutul pe care și-l arogă, acela de raționaliști, de posesori ai unei gândiri critice – ultima lor găselniță în materie de șabloane de exprimare.

………..

Până acum Biserica nu s-a ocupat să facă rapoarte publice ale actelor sale de binefacere. Acestea au fost socotite a fi atât de firești încât părea de-a dreptul inutil să faci dări de seamă pentru a justifica, ce? Faptul că ești așa cum trebuie să fii?

Poate aici a fost și o greșeală. Mulți nu au sesizat decât anumite ceremonii religioase, cu totul îndreptățite de necesitățile liturgice. Unii au văzut doar veșmintele bisericești, neștiind să înțeleagă faptul că ele nu reprezintă podoabe ale umanului ci simboluri ale maiestății divine. Un astfel de veșmânt nu reprezintă o vanitate umană și nici o povară financiară. Ele sunt donații ale credincioșilor care știu mai bine decât contestatarii lor cât costă și cât de rar se cumpără.

………….

N-aș încheia înainte de a trece în vedere un aspect extrem de important legat de familie. Cred cu tărie că familia este nu doar celula de bază a societății. Familia este liantul care dă tărie societății. Din păcate, tocmai acest liant sfânt este atacat. Nu de concubinaje semi-oficiale sau de uniuni consensuale are nevoie România, ci de familii puternice, de oameni dedicați copiilor lor, viitorul țării, la urma urmei, dar, mai important, viitorul celor care se vor ruga pentru noi atunci când nu vom mai fi. Păcat de acei oameni care-și irosesc viața gândindu-se doar la lucruri trecătoare. Că este muncă, că e vorba de plăceri ascunse, de pasiuni care depășesc limita normalului și care tind spre unilateralitate; toate acestea sunt rătăciri pe care le vom regreta. O soție sau un soț bun vin cu drag acasă. Ei știu că odată cu bătrânețile, care vin – oricât am crede că mai e mult până atunci -, nu vor găsi sprijin la prieteni sau pasiuni trecătoare. Nimic nu este mai dăunător decât conformarea la nenorocita expresie: ”Trăiește-ți clipa!” Nu clipa, ci veșnicia ne interesează! Altfel, dacă ne vedem animale cuvântătoare, doar, putem fi oricum! Adică, așa cum ne doresc ateii militanți de astăzi!

Ioan Negoiță

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Lucrari

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Lasă un comentariu

Craciunul anului trecut

Publicat în Evanghelia zilei, Ortosofia, Parohia | Lasă un comentariu