Esența moralei, prea tare pentru necredincioși!

De fiecare dată când se pune problema moralității, necredincioșii au obiceiul de a invoca empatia, un soi de virtute pe care vor să și-o asume ca pe un câștig al rațiunii și al voinței umane, independent de credința religioasă. Sună frumos, într-adevăr, să ajungi la conștiința că trebuie să faci binele dezinteresat, fără a-ți fi frică de cineva sau de ceva, fără a aștepta ceva drept răsplată. Dar, oare, se poate realiza așa ceva fără a avea o scânteie de divinitate în tine? Poți birui cu adevărat egoismul, sacrificându-ți interesele meschine pentru a respecta un anumit standard moral și fără a avea conștiința faptului că acel standard are autoritate divină. Cu ce-mi poate garanta cineva că n-o va lua razna morala asta autonomă, când există atâtea exemple că interpretarea umană se dovedește mai mult decât subiectivă? Mai pe românește și mai pe înțeles spus: ”Mai aproape cămașa decât haina!”, ”Mai aproape dinții decât părinții!” sau ”Mai bine să moară al tău, decât să sufere al meu!”, iar exemplele ar putea continua. Afirmația că se poate ajunge la standarde înalte și durabile de moralitate, eludând resorturile religioase, nu are temei, nici în experiența istorică, nici în vreo proiecție viitoare. Mai mult, îndrăznesc a vedea dincolo de toate argumentele lor și dorința de a induce ideea că frica de pedeapsă diminuează valoarea faptei morale. Fals! Justiția divină este cea care dă stabilitate și eficiență moralei. Fără autoritatea unei instanțe cu adevărat obiective, încrederea în valoarea actelor morale rămâne, nu doar ineficientă, dar și periculoasă. Frica de Dumnezeu nu are un înțeles paralizant. Dumnezeu nu face altceva decât să ne propună binele. Nu ne silește să-l împlinim, nici nu ne încalcă libertatea dacă vrem să cădem.  Desigur, nu toate credințele de tip religios au o viziune corectă asupra ființei valorilor morale. Valoarea ontologică a moralei ține, evident, de sursa ei, iar sursa nu poate fi găsită în altă parte decât în ordinea divină a creștinismului. Dar, pentru necredincioși, această esență este prea tare.

S-au scris multe, foarte multe rânduri despre ființa moralei, despre motorul care îi dă viață și care îi dă trăinicie și forță. Indubitabil, morala își are originea în Dumnezeu. Fără credința în Dumnezeu orice formă de morală capătă valențe efemere. A afirma că morala creștină este eficientă din cauza fricii de pedeapsă reprezintă, cel puțin, o lipsă de cunoaștere a religiei ca formă de comuniune cu Dumnezeu. Desigur, noțiunea de religie poate fi înțeleasă în diferite moduri, în funcție de credința religioasă de care este legată. În creștinism, însă, morala se întemeiază pe conștiința că suntem creați după model divin. Faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu îl transformă pe om

Posted in articole.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *