Dumnezeu și timpul oamenilor

Ceea ce încerc sa explic aici este doar o opinie personala, o opinie care nu angajează cu nimic vreo instituție, așadar nici Biserica. Asta nu înseamnă, însă, că aceste păreri ar veni în contradicție cu învățătura Bisericii. Biserica Ortodoxă, de altfel, a avut înțelepciunea de a nu amesteca lucrurile. Niciodată în ortodoxie nu s-a încercat o acomodare a învățăturii la teoriile științifice ale timpului. Din această pricină, atacurile cu inchiziția vehiculate de unii dintre ”prietenii” noștri atei fundamentaliști sunt fără acoperire.

Așadar, la  orice teorie științifică există sau a existat, eu ortodoxul pot privi cu detașarea celui care are convingerea că Dumnezeu a lucrat cum nu se poate mai științific – iertată să-mi fie analogia – atunci când, conform unui plan divin, a creat lumea cu tot ceea ce există în ea.  Să fim bine lămuriți: nu vreau cu nici un chip să critic știința. Știința este un dar și o poruncă de la Dumnezeu. Biblia nu spune nicăieri ”Crede și nu cerceta” – cum invocă aceeași prieteni ai noștri. Rămâne, însă, de văzut cât de bine sunt înțelese și argumentate anumite teorii științifice. Știința, la urma urmei, nu face altceva decât să descifreze o mică parte, încă, din tainele negrăite ale acestei lumi. Deranjul vine, trebuie sa înțelegem, atunci când ”oponenții” se atacă între ei necunoscându-se în profunzime:

Un exemplu destul de puțin cunoscut de către atei este faptul că Biblia vorbește cu aproape 1000 de ani înainte de Hristos despre faptul că Dumnezeu ”spânzură Pământul pe nimic”. Acest fapt este afirmat de către Iov, dreptul mult încercat al Vechiului Testament, atunci când îl preamărea pe Dumnezeu, culmea, tot împotriva unor ”neprieteni” ai Acestuia.  Înțelegem, privind în istorie, că oamenii n-au priceput aceste cuvinte, nu le-au dat o atenție științifică. Mai mult, nici oamenii de știință de mai târziu n-au crezut în ceea ce spunea Iov, până la o anumită vreme. Observăm, așadar, că noi oamenii trăim de multe ori în stări de confuzie, mai ales când, îmbătați de orgoliu, dăm sentințe științifica ca fiind definitive și irevocabile.

De asemenea, citind cartea Facerii observăm, în orice traducere, chir și în Biblia de la București – anterioară lui Darwin – că Dumnezeu nu a creat lumea cu bagheta, ci prin energiile Sale (”Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor”) El a zis, a poruncit și s-a făcut. Dar cum? A zis așa: ”Să scoată pământul verdeață din sine!”, adică a potențat materia să rodească. Mulți oameni de știință înțeleg asta și știu să-I preamărească opera. Mai științific de atât, nu cred că se poate! Omul de știință are pe masa de cercetare părticele ale existenței plenare. El nu poate pune toată istoria sub lupă. El descoperă module ale raționalității creației. Vede funcționalitatea lumii, planul extrem de detaliat după care funcționează totul și, dacă are și puțină credință, înțelege mai bine. Cel care se bazează doar pe părticelele de explicații pe care le are, poate face și el multe lucruri bune și folositoare, dar pierde esențialul. Mai grav este atunci când intervine mândria, acea autosuficiență care-l blochează pe om în limitele tărtăcuței sale, limitată și ea prin chiar capacitatea sa de stocare și interpretare: memoria de stocare (hard-ul), RAM-ul  și procesorul de care dispune orice individ, oricât ar fi de luminat – ca să fac și o glumă.

Revenind la explicația din primul paragraf, aș spune că, judecând lucrurile de pe coordonatele noastre limitate, avem tendința de a-L limita și pe Dumnezeu. Spre exemplu, cum pot ști eu ce înseamnă pentru Dumnezeu timpul, câtă vreme El este etern, judecând catafatic? Judecând mai profund, apofatic, înțelegem că el este mai mult decât eternitate, este mai mult decât putem noi închipui. Pentru Dumnezeu Crearea lumii este un act consecutiv imediat: a zis și s-a făcut. Pentru mine ca om, problema se pune într-un spațiu temporal, într-o durată care pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic, dar pentru mine poate fi una semnificativă. Dar, ce observăm noi în privința lui Adam? Adam a fost creat la maturitate, deși avea o zi, să zicem, – referindu-ne la el imediat după creare – avea corpul unui om martur. Așadar, prin extensie, oare nu și pământul a fost creat la o vârstă matură destul de repede, tocmai pentru a fi capabil să întrețină viață? Și atunci, pot cugeta, bineînțeles, la faptul că Adam avea semnele unei vârste oarecare, putem zice aproximând – 30 de ani, dar realitatea era că avea doar o zi. Desigur, potrivit acestui scenariu, omul de știință necredincios poate să imagineze durate de timp oricât de mari, el văzând și analizând un Pământ ”copt”, ca să zic așa.

Închei, pentru moment, precizând că nu fac din aceste explicații dogme. Aceste opinii nu fac altceva decât să arate că omul de știință se poate despărți de cel religios, mai cu seamă atunci când nu ia în considerare și astfel de posibilități.

Pr. prof. Ioan Negoiță

Acest articol a fost publicat în articole și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.